Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputință să se nască trup fără păcat. Dar sufletul rațional știind aceasta, se scutură de greutatea materiei, în care zace păcatul. Ușurându-se de o astfel de greutate cunoaște pe Dumnezeul tuturor, iar la trup privește atent ca la un vrăjmaș și nu mai crede ale lui. Așa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului și ale materiei.

Sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaște, îl iubește. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-și vede interesul său și nu-l înțelege, ci socoate că se împodobește cu păcatul și se bucură.

Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune și dă naștere cuvintelor
iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, își întoarce Dumnezeu fața de către el, mai bine zis sufletul însuși se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmașii draci intră în cuget și pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte, și cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor.

Extras din: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, volumul I, Editura Harisma, București 1992, pp. 22-23.